„Viața poate fi înțeleasă doar cu sens invers; dar trebuie trăită cu sens înainte.” – Søren Kierkegaard
Când o parte interesată nu crede în proiect — și nu o spune deschis — ajunge să îl saboteze pasiv: amână deciziile; nu împărtășește informații cheie; și generează neîncredere în echipă.
Și asta nu este doar epuizant... poate distruge și proiecte și relații.
Pentru că nu e suficient să spui pur și simplu da.
În proiectele complexe, adevăratul risc constă rareori în cifre: în oamenii care spun da; chiar dacă ne dăm seama prea târziu că a fost un nu.
În cazul nostru, unde suntem plătiți doar dacă ducem proiectele la bun sfârșit, detectarea acelor „nu”-uri la timp este și mai crucială.
Și mă întreb: ce se află în spatele acestor „da”-uri care sunt de fapt „nu”-uri? Printre altele, mă pot gândi la motive precum acestea:
🔹Vor să obțină informații fără a se angaja.
🔹Se tem că vom obține rezultate mai bune decât ei.
🔹Nu vor să se confrunte cu deciziile din cadrul organizației lor.
🔹Ei caută să-și dilueze responsabilitatea fără a o spune direct.
Deși citatul lui Kierkegaard are sens, cred că adevărata provocare constă în cum să mergem mai departe:
🔹Cum creăm spații în care îndoielile pot fi exprimate în timp util?
🔹Cum putem învăța să citim mai bine acele „da-uri” care nu sunt de fapt da-uri?
Pentru că, în cele din urmă, cel mai valoros lucru pe care îl pierdem atunci când nu există claritate... este timpul. Și nimeni - nici indivizi, nici companii - nu ar trebui să-și permită să-l irosească.
