„Viața poate fi înțeleasă doar privind înapoi; dar trebuie trăită privind înainte.” — Søren Kierkegaard
Atunci când un participant la proiect nu crede în acesta — și nu o spune deschis — ajunge să-l saboteze în mod pasiv: amână luarea deciziilor, nu comunică informații esențiale și creează neîncredere în cadrul echipei.
Și asta nu e doar epuizant... ci poate distruge și proiecte, și relații.
Pentru că nu e de ajuns să spui doar „da”.
În proiectele complexe, riscul real nu se află aproape niciodată în cifre: ci în oamenii care spun „da”, chiar dacă ne dăm seama prea târziu că, de fapt, răspunsul era „nu”.
În cazul nostru, în care suntem plătiți doar dacă ducem proiectele la bun sfârșit, este cu atât mai important să identificăm la timp acele „nu”-uri.
Și mă întreb: ce se ascunde în spatele acestor „da”-uri care, de fapt, sunt „nu”-uri? Printre altele, îmi vin în minte motive precum acestea:
🔹Vor să obțină informații fără a-și asuma vreun angajament.
🔹Se tem că vom obține rezultate mai bune decât ei.
🔹Nu vor să se confrunte cu deciziile din cadrul organizației lor.
🔹Caută să-și dilueze responsabilitatea fără a o spune direct.
Deși citatul lui Kierkegaard are sens, cred că adevărata provocare constă în modul în care putem merge mai departe:
🔹Cum putem crea spații în care îndoielile să poată fi exprimate la momentul potrivit?
🔹Cum putem învăța să interpretăm mai bine acele „da-uri” care nu sunt de fapt „da-uri”?
Pentru că, în cele din urmă, cel mai prețios lucru pe care îl pierdem atunci când nu există claritate... este timpul. Și nimeni – nici persoanele fizice, nici companiile – nu ar trebui să-și permită să-l irosească.
